sa ne radem de noi

Comentariu social argumentat, ironie asumata, cultura populara (tot nu stiu daca e un termen bun pentru pop culture), manifestare sub orice forma, dar cu un continut si reactii verificabile, umor de calitate (cel care are ca miez idei serioase, duse intr-o zona strigatoare la cer de amuzanta) - imi pare rau, n-avem.

Cea mai recenta descoperire care m-a facut sa simt acest mare minus, Stuffwhitepeoplelike. E un blog creat acum vreo doua luni de Christian Lander, 29, un copywriter de online din L.A. De cand a aparut, a adunat peste 5 milioane jumate de vizite - si daca ma mai gandesc mult, va trebui sa actualizez cifra catre de 6 milioane.

“I’m writing about the white people who think they’re absolutely unique and individual, I’m calling them out and poking fun of myself. The things I post are all the things I like too!”, spune el intr-un interviu pentru LA Times. A scris deja despre sticle de apa, ironie, Sarah Silverman, NPR, reciclare, cafea, sandvisuri scumpe. Fiecare post e urmat de sute de comentarii, chiar mai savuroase decat obiectul lor.

Pentru ca Lander face acel soi de umor de care vorbeam la inceput. Se joaca cu corzi mai sensibile ca pielea bebelusilor, iar oamenii o iau razna: se identifica si sunt capabili sa rada de ei insisi, se identifica dar nu pricep ironia si se simt lezati, sau jubileaza ca au gasit ceva care nu li se potriveste (aha, sunt alb dar nu m-ai nimerit. Sunt in continuare un special!)

Jocul asta de-a catalogarea-generalizarea-stampilarea- discriminarea poate spune multe. Asteptam provincia. Sau o chemam la joaca.

3seta

ŞOSÉTĂ, şosete, s.f. Ciorap scurt, care acoperă piciorul până deasupra gleznei. – Din fr. chaussette.

Pe aceasta cale academica, va prezint Triseta: oricare membra a unui grup de trei sosete, folosita ca rezerva atunci cand una dintre celelalte doua evadeaza, sau este mancata de masina de spalat, sau se toceste fatal in calcai, sau este patata cu ciocolata, sau se picura inalbitor pe ea, sau ti-o ia mama sa stearga cainele pe labute.

Trisetele, throx pe numele lor de bastina, au fost inventate de Edwin Heaven, un american creator de felurite treburi. Motivele sa il adoram in grup sunt - cred sper - evidente.

177

Aseara, stateam cu jumatatea mea mai buna la un semafor pe Plevnei, asteptand sa traversam spre statia RATB. M-am uitat la semafor - si m-am uitat in sus. Stateam pe sosea, el statea pe bordura si era asa de mult mai inalt si mai era si semaforul ala asa de sus. M-am simtit mica.

1.77 m = 177 cm = un metru saptezecisisapte de centimetri. Atat masor in inaltime - cu un +/- de 5 mm.

Cand eram micamica, ma masura Bunicu. Desculta, cu calcaiele inghesuite, ma aliniam la tocul usii de la bucatarie, incordata ca lemnul de care imi lipeam spatele. Tineam la acuratetea masuratorii. Cu un liniar de lemn, forma o perpendiculara intre crestet si verticala scalei improvizate. Desena o liniuta cu creionul pe vopseaua alb-galbuie si scria langa explicatiile. Lavi, aprilie ‘91. Apoi se lipea si el cu spatele de tocul usii, eu ma cocotam pe scaunul de langa usa si repetam procedeul. Tot la cateva luni mai adaugam cate doua liniute. S-au adunat pana s-a facut tocul ca o zebra - Bunicu stergea foarte rar liniutele, intotdeauna doar pe cele de mai jos, care nu mai erau de actualitate.

Masuratorile de la gradinita si de la scoala erau anuntate cu cateva zile inainte - zile de teribila neliniste -, se intamplau in cabinete medicale cu pereti albi, mirosind a spirt si a ce mai e in mirosul cabinetelor medicale si erau coordonate de asistente. Tin minte acele utilaje cu dubla functie, cantar plus scala de masurat inaltimea: din metal, alb-verzui-albastrui, reci. Ma faceau sa rosesc si sa-mi transpire palmele.

Am fost intotdeauna mai inalta decat media. Nu numai ca eram inalta, dar eram si durdulie-rotunjoara-bucalata. Mai erau si alte fete durdulii-rotunjoare-bucalate, dar ele erau micute si dragute. Eu eram un animal.

Nu-mi gaseam incaltari. Am suferit toata copilaria de un numar la picior imposibil pentru colectiile de pantofi potriviti varstei mele (mama a exclus varianta tocuri pana prin liceu, cand am exclus-o eu, pe motive de inaltime). Imi era aproape la fel de groaza de mersul la cumparaturi de pantofi ca de masuratorile anuale. Ajungeam intotdeauna sa plec cu perechea din coada preferintelor, papuceii cei draguti ramanand pe raft pentru fetele care se incadrau in standarde.

Trec peste glumele din categoria “spune-ne si noua cum e vremea acolo sus” - le-am auzit pentru scurt timp, in clasa a 9-a, cand mi-am luat tractoare. A fost o incercare mizerabil de esuata de a invinge inaltimile cu o lovitura de dizgratie ce inca cere sa fie uitata. Ma gandeam ca asa o sa fiu foarte inalta, dar din cauza papucilor. Adica, daca e foarte foarte evident, nu va mai observa nimeni (nu am gasit inca alta explicatie pentru acea achizitie).

Inaltimea a fost, in afara de filtru pentru incaltaminte, filtru pentru parteneri de tinut de mana si sarutat pe sub stele. Degeaba vorbeam cu orele si cautam animalute in nori sau floricele de porumb, acei centimetri departare de la sol contau prea mult. N-o sa uit niciodata cand o prietena a incercat sa ma convinga ca nu ar trebui sa renunt la ideea unei relatii cu un tip pentru ca, “ioi, e asa de inaaaaalt!”

Acum, ma mai ciocnesc cu inaltimea cand mi se vede buricul si trebuie sa explic ca nu tine de vreo optiune stilistica, ci de penuria de bluze suficient de lungi (pseudo-rochitele purtate cu blugi se exclud; daca ar trebuie sa fie purtate cu blugi, li s-ar zice bluze). Dar rar sunt realmente inalta. Se mai intampla cand sunt inconjurata de oameni, intr-o situatie care ma face sa ma simt inconfortabil. Nu mai e vorba de pantofi sau baieti sau cabinete medicale, dar tot e cel mai puternic semnal ca nu mi-e bine.

In rest, ma bucur de beneficiile lui 177 - imbratisari bogate cu oameni mai putin dotati pe verticala si imbratisari bogate cu cei cu un cap mai inalti.

Una dintre imbratisarile bogate ii revine lui raoul, pentru ca mi-a amintit de tocul usii de la bucatarie, care nu mai e brazdat cu liniute si e, acum, doar alb-galbui.

fabrica de stiri

Nominalizat in acest an la patru Oscaruri, „Juno“ trage dupa sine si coloana sonora, o combinatie selecta de muzica indie si evergreenuri. Ajuns in topul „Billboard“ cu 64.000 de exemplare vindute saptamina trecuta in SUA, soundtrackul rezoneaza cu drama personajului principal, o fata de 16 ani ce ramine gravida si cauta o familie care sa-i infieze progenitura.

Combinatia reusita dintre sunetele underground si atmosfera filmului n-a scapat criticii. „Sint un fan al muzicii heavy metal si desi nu e nimic heavy pe coloana sonora, filmul m-a cucerit, iar cintecele se potrivesc ca o manusa personajelor“, apreciaza criticul Christopher Beaumont pe bolgcritics.org. Pe album cinta, printre altii, Kimya Dawson, Sonic Youth, Belle and Sebastian sau Moldy Peaches, dar pot fi auziti si glam rockerii de la Mott the Hoople (foto), cu hitul „All the Young Dudes“, sau Buddy Holly, cu nostalgicul „Dearest“. Contactata de MTV, Dowsen a spus ca se bucura pentru succesul soundrackului, dar ca nu obisnuieste sa urmareasca topurile. „Nu vreau sa devin o cintareata de succes. Ma multumesc sa-mi compun muzica si sa concertez“, a declarat chitarista indie. (V.P.)

 

Ce ne invata aceasta piesa jurnalistica e ca muzica indie nu e evergreen si nu e heavy metal, desi i-a placut unui critic citat de pe bolgcritics.org, un bolg pe care, al naibii, nu am reusit sa-l accesez. Kimya Dawson, Sonic Youth si Moldy Peaches nu sunt glam rockeri ca Mott the Hoople, nu sunt nici Buddy Holly, care au un cantec nostalgic. Si MTV a contactat-o pe Dowsen, care se bucura de succesul soundtrackului, probabil pentru ca numele ii seamana izbitor cu cel al formatiei (cred) Kimya Dawson - aceea care canta printre altii pe album.

 

fueled by: Mott the Hoople - All the young dudes

ars poetica degeaba

Trei fete la o masa de mancatorie, in pasajul Villacrosse, Bucuresti. Seara de mijloc de saptamana nedansanta, dar cu ciorbe de fasole, ceapa si vin rosu la carafa.

“Eu nu inteleg treaba asta cu blogurile”, spune la un moment dat una dintre fete (roscata, ca eram in formatie de desene animate. Blonda si bruneta au blog dar il neglijeaza) si continua, intrebandu-ne ce intamplare ar trebui/merita sa fie impartasita cu toata lumea, “si cine ar fi interesat sa citeasca.”

Cuvintele ei cu iz de ceapa rosie au cazut, zdrang, pe fata de masa. In afara de “ah, stai linistita, nu stii pe cati ii intereseaza”, nu s-a mai auzit decat clinchetul lingurilor in strachini. Asta pentru urmatoarele 8 secunde, dupa care am schimbat definitiv subiectul.

powered by: death cab for cutie - crooked teeth

office sau n-office

constat ca de cand “lansez la liber” si lucrez de acasa, petrec mult mai mult timp facand ceva si mult mai putin facandu-ma ca fac ceva (da, si cand esti singur si nu te urmareste nimeni, simti nevoia sa te faci ca faci ceva). nu mai e loc de palavre pe mess, surfatul de-a lela pe net e acum un exercitiu de stangacie, pauzele frecvente de pipi sunt secatuite de farmec.

cei care se bucura de procrastinarea in mediu corporatist, imi arunca zilnic - ca unui caine care cerseste o bucata de tort de ciocolata - ciozvarte din descoperirile lor extracuriculare. lor le multumesc, pentru ca fara ei nu as fi aflat (azi, par egzample) de:

• pastilele care iti auresc materia maronie, un cadou minunat de craciun, care ii va bucura pe cei mici si cei mari deopotriva
• dansul unor miri, care pe buddha l-a plictisit timp de 10 secunde apoi l-a facut sa scrie un lung “wow” pe-al sau blog
• indianul care a muscat un caine
• scurtmetrajul I’ll Wait for the Next One
• knol, powered by google
• …cand de fapt, the internet is for porn
• aparatele casnice - vampiri de energie

esquire #4*

- poate fi spânzurat de la balcon în loc de steag pe 1 decembrie, că e mai neaoş decât pâinea cu sare şi dacia cu zar la oglinda retrovizoare la un loc

- poate fi făcut sul şi introdus în cizma persoanei iubite în seara de 6 decembrie (încape şi cu nuieluşă)

- poate fi arma perfectă pentru tranchilizarea porcului, înainte de mazilire

- …sau îi poate fi oferit (porcului) ca ultimă delectare lumească

- poate fi folosit ca planşă pentru tăiat turtă dulce

- poate fi pus sub stativul bradului, pentru un plus de stabilitate

- poate fi tăiat fâşii-fâşii şi folosit în loc de beteală (modelele sunt superbe! mulţumim, ray)

- poate fi citit - în timp ce persoana iubită spânzură steagul, goneşte după cadouri, linşează porcul, coace turtă dulce, montează bradul, împodobeşte bradul

* în rolurile principale: dragoş bucur este dragoş bucur este dragoş bucur, igu este latrecut, nana, luca, răzvan şi cosmina sunt copiii revoluţiei, moş crăciun este andrei gheorghe şi mulţi alţii sunt multe altele

powered by: the strokes - the end has no end

pornifierepunctro

îţi dă, aşa, o satisfacţie profesională, să prestezi munci care necesită utilizarea theporndictionary.com (când dicţionarele de limbaj urban se dovedesc a fi prea superficiale). asta e una dintre concluziile pe care le-am tras aseară, în timp ce prestam în decentul câmp al muncii de traducător de porcoşenii.

satisfacţia asta profesională şi revelaţiile de budoar - care nu mai conteneau să-mi uimească imaginaţia până atunci pură - au fost partea bună. mai rău a fost când mi-am dat, din nou, seama că limba română e foarte săracă.

de când am început să mă joc de-a traducătoarea, mă iau la cuţite constant cu termeni din engleza americană sau britanică lipsiţi de corespondent în limba noastră-i o comoară, un şirag de piatră rară. atât de rară, atât de de piatră, încât te face să te simţi ca cel mai josnic mânuitor al cuvântului.

cele mai mari probleme le pun termenii de IT, referinţele din pop culture - mulţumesc frumos, noi se pare că nu avem aşa ceva, sau e o noţiune pe care nu ai voie s-o numeşti pentru că îţi vor ieşi bube pe fund - şi, da, termenii pornografici.

referindu-mă la cea din urmă categorie, numai aseară am avut de-a face - în sens literar - cu felching, snowballing, inunction şi rimming. toate sunt “manevre” sexuale care implică tot soiul de lichide, poziţii şi alte ghiduşii. şi mai sunt. multe. foarte multe.

felching, de exemplu, e atunci când cineva îşi soarbe propria spermă din orificul în care l-a depus (orificiul partenerului carevasăzică). eu una mă simt profund dezabilitată de neputinţa de a verbaliza într-un cuvânt românesc această mişcare. sau snowballing, altă minunăţie! - în care prestatorul unei felaţii îi pasează sperma partenerului, prin sărut. noi cum îi zicem la treaba asta? de ce să nu putem să ne exprimăm concis şi revelator când vine vorba de transferul oral al spermei, să zicem?

nu pot să cred că sunt lucruri care nu se întâmplă în spaţiul carpato-danubiano-pontic. nu pot să cred nici că nu se vorbeşte despre ele. de ce nu s-au creat şi nişte termeni pentru aceste practici, asta mă nedumereşte. eu una am încercat să dibuiesc nişte termeni care să ilustreze cât de cât ce face omu’ ăla cu sperma proprie. dar problema e că, oricât de consistenţi ar fi, nu sunt recunoscuţi pe plan naţional.

nu există un episod în care Ion al Glanetaşului o surprinde pe Florica în şură, o apucă de chilotul de pânză păstrat în lada de zestre pentru ocazii speciale, o dă cu capul de adăpătoare şi apoi o roagă mieros şi viril în acelaşi timp să se ungă cu nişte seu şi să-l pleznească cu furca peste fese. problema nu e doar de limbaj. e şi de cultură.

or, până ne punem la punct cultura, va trebui să ne mulţumim să scriem cuvântul în engelză, cu italice şi cu “-” în coadă, dacă e caz de articulare.

powered by: sophie ellis-bextor - one way or another

coji de portocala

imi place sa curat portocale. e un soi de procedura ritualica - necesita rabdare, precizie si unelte -, nu o lupta dezorganizata cu invelisul amarui si punctat. mi se face pielea de gaina cand vad pe cineva infigand degetul in coaja unei portocale, ca atunci cand racai din greseala un perete si-mi ramane tencuiala sub unghie (am avut probleme serioase in liceu cu Flori de mucigai a lui Arghezi din motive similare). nu am putut niciodata sa mananc o felie de portocala servita de o mana naclaita, care tocmai a comis un act de pura sodomie fructifera.

portocala trebuie tratata cu grija. in primul rand, o spal - de chimicale si de toate mainile necunoscute prin care a trecut inainte sa ajunga la mine. apoi ii tai un capacel in partea cu codita, avand grija, pe cat se poate, sa nu ciuntesc miezul. de la capacel trasez incizii longitudinale nici prea adanci nici prea superficiale, care deseneaza coaja in petale. daca e genul de coaja foarte atasata de interiorul portocalei, revin la capacel si separ usor cu cutitul capetele petalelor. abia apoi le desprind usor, una cate una.

tehnica nu imi apartine, e preluata de la mama. desi o aplic si cand sunt singura, placerea e deplina abia atunci cand stiu ca voi imparti cu cineva portocala si ca acel cineva ma urmareste decojind-o. la fel cum o urmaream eu pe mama cand stateam langa ea pe canapea, asteptand pofticioasa sa desfaca o portocala pentru noi doua. o urmaream cum are grija de mine.

cand aveam vreo 3 ani parintii mei s-au mutat din casa bunicului meu - tata lui tata - intr-un apartament cu doua camere, hotarand ca imi va fi mai bine daca stau cu el, in casa mare, cu curte. o decizie pe care nu regret ca au luat-o, dar care a ciuntit mult din miezul familiei mele. timpul pe care l-am petrecut cu ai mei ca si copil e conturat mai mult de plansete si urlete. din “vizitele” pe care mi le faceau seara tin minte istericalele mele dinainte sa plece. din anul in care am locuit cu ei - cand eram in clasa I - tin minte istericalele prin care ceream sa ma duca inapoi la Bunicu.

nu am apucat sa creez foarte multe amintiri cu ei si cu mine, impreuna. nu am apucat sa creez foarte multe amintiri cu mama si cu mine, impreuna. ii tin minte mirosul mainilor, putin aspre, din vremea cand fuma (s-a lasat la scurt timp inainte sa ma apuc eu). tin minte ca imi facea ou moale, pe care trebuia sa il mananc din coaja cu lingurita. tin minte cum ma statea langa mine pana umpleam pagini intregi cu bastonase si liniute. sau cum a inceput sa invete germana odata cu mine, ca sa ma poata ajuta la teme. cum ma masa cu spirt pe spate cand ma ardeam la plaja (am fost cu ei la mare in fiecare an pana prin clasa a 9-a si cred ca m-am ars de fiecare data).

s-au mutat inapoi in casa in care am copilarit abia cand am plecat la facultate. atunci s-a resetat si relatia mea cu mama, am luat-o intr-un fel de la capat. dar nu am luat-o de la capatul scapat cu ani buni in urma, nu am continuat relatia mama-fiica, tesuta precar pana atunci. ne-am facut mai degraba prietene.

in mare parte din timp cladim la aceasta prietenie telefonic. zilnic. o sun cand am nevoie de sfaturi de menaj, ma suna sa imi povesteasca cum a fost la nu stiu ce chef. ii povestesc ce-am mai scris, ma intreaba daca am mancat ceva. o intreb ce mai face tata. imi zice ce-a mai facut vreo prietena de-a ei. ii spun ca vin acasa, ma intreaba ce sa faca de mancare.

cand ma duc acasa, stam in bucatarie si reluam tot ce s-a intamplat de cand nu ne-am mai vazut, la o cafea, o bere sau un pahar de vin (cred ca ne place sa ne ametim impreuna). in unele dup-amieze ne punem amandoua pe canapeaua pe care dorm cand sunt acasa (camera mea e biroul ei) si ne uitam la televizor. si daca e sezonul prielnic, luam cu noi si un castronel, un cutit si cateva portocale.

locuiesc cu un monstru. cruzimea lui nu cunoaşte limite, înduioşarea îi este complet străină, compasiunea e pentru el chestia aia pe care o simţi când vezi o bucată de prăjitură cu mere fărâmiţată în colţul tăvii (pe care bucată de prăjitură cu mere fărâmiţată se hotărărşte cât ai clipi să o mănânce, ca să îi curme durerea - asta intră cred la categoria milostivenie sau caritate). iar lacrimile, tânguielile şi ifosele mele îl lasă mai rece decât colacul de budă dimineaţa. şi îl iubesc pentru asta, pentru că altfel nu aş fi început să scriu astăzi, 30 octombrie, la 12:43 dimineaţa.

gâdil de câteva zile cu mouse-ul zile tab-ul write, dar nu am reuşit până în seara asta să mă hotărăsc despre ce să fie. pauza e destul de mare, ar trebui să fie de mare senzaţie (fie ea auz sau miros, exclus gust). sau poate să mă joc puţin cu afişajul, să îi dau un aer mai de iarnă. sau mai de altceva. da, găsesc o poză pentru un header nou, ba mai rău, fac o poză pentru un header nou, apoi fac header şi dup-aia scriu. dar mai întâi să fumez o ţigară, ca să mă gândesc cu ce poza. poftim?! - cam aşa au stat şi stat şi stat lucrurile.

în seara asta a trecut geo pe aici (da, ştiu că încep a treia oară) să facă duş pentru că nu are apă caldă acasă. acum, geo şi baie pot însemna, pentru cei care îl cunsoc pe geo, un singur lucru: defecare voluptoasă asociată cu un consum masiv de hârtie igienică. există legende în jurul setei cu care suprapune geo pătrăţelele de hârtie igienică. şi-a pus prosopul pe umăr, şi-a luat la revedere de la noi şi de la bunul simţ şi a intrat. auzul uşii închizându-se ne-a dat fiori. după minute bune de aşteptare, s-a auzit primul tras de apă. hârcâitul periei. nu e bine. al doilea tras de apă. bingo! double flush! with a brush. a ieşit victorios după alte câteva minute bune, mulţumit şi refrişerat. i-am mulţumit în gând (cu jumate de gură, totuşi) pentru tot numărul. voi scrie despre double flush with a brush. după ce pleacă. mâine dimineaţă, că tot rămân singură. eh, poate mâine fac şi poza aia şi scriu dup-aia.

o iniţiativă cu potenţial maxim de dus pe apa sâmbetei. trasă de două ori. până am ajuns, graţie privilegiului de a trăi cu monstrul sus-numit, să răsfoiesc mici meta-eseuri personale despre euri şi scrisurile lor. (nu voi da amănunte din ele, sunt nesigură încă în privinţa publicării anumitor informaţii.) cert e că printre paragrafele acelor oameni care vor să scrie şi vor să încerce să scrie mai bine, mi-am regăsit multe dintre temeri, tertipuri de procrastinare, târşe. şi m-au făcut să vreau să scriu. m-au făcut să vreau să scriu exact aşa cum mă făceau să vreau să scriu gândurile care mă trezeau noaptea, pe când eram la liceu, şi mă făceau să mă scol din pat, să orbecăi până în bucătărie, să mă aşez la masa acoperită cu muşama decolorată şi să scriu lucruri pe care nu le voi înţelege a doua zi. dar care mă făceau să mă simt bine odată ce le dădeam afară.

asta îmi place la gătit, că pot să văd imediat reacţia oamenilor - nu gătesc niciodată numai pentru mine - şi asta mă face să mă simt bine. asta îmi place la făcutul de curăţenie, că pot să văd imediat efectul, că simt că îmi organizez mediul şi asta mă face să mă simt bine. şi asta îmi place la scris, că pot să materializez vocea pe care o aud în tot timpul în care scriu şi că apoi dispare dar îi văd rezultatele. şi asta mă face să mă simt bine.

acum, problema care mi-a dat de furcă de multe ori când a trebuit să scriu ceva, a fost că nu auzeam vocea. în precarul moment flush-double flush-double flush with a brush vocea deja începuse să ruleze. puteam să-i dau drumul. oricât de idioată ar fi fost, era a mea (dar nu mă mândresc cu ea). dar când nu e a mea, când nu reuşesc să interiorizez un subiect, el rămâne la fel de rece ca şi colacul de la budă dimineaţa. vocea tace. noroc că stau cu un monstru a cărui cruzime nu are limite, care nu se lasă impresionat de lacrimile unei crizate şi care mai răcneşte uneori din vârful patului “stai acolo până îţi vine (vocea)!”

powered by: the voice